Ovidiu Ioanițoaia: Sfârșitul unei Lumi

În 1997, când am fondat ProSportul împreună cu Adrian Sârbu, ne-am propus să facem un ziar modern, destupat, occidental. Pe parcursul a 6 ani am reușit, dar nu cât am visat. Asta deoarece, pe lângă noutățile aduse, ProSportul va cădea și el, cum va păți și Gazeta, în capcana tabloidizării. A facilului, a derizoriului, a comodului.

Nu-mi asum în întregime o schimbare pe care unii au ridicat-o chiar la rangul de trădare, însă trebuie că a fost și vina mea. Mă mai alină gândul că nu doar oamenii sunt sub vremi, ci și ziarele, care încearcă să ofere publicului cam ce cred șefii lor că așteaptă acesta să primească. Din păcate, de la un timp calculele nu se mai potrivesc defel, subiectul ar merita dezbătut mai amplu, din care pricină presa și publicul au ajuns despărțite de o prăpastie ce se lărgește văzând cu ochii. Fiecare merge pe drumul lui și ele se intersectează din ce în ce mai rar.

După ce am tras la ProSport din răsputeri, prilej cu care s-a maturizat peste noapte o generație de gazetari excepționali, în frunte cu, de pe o listă lungă, Tolontan, Vochin, Geambașu, Niculescu, Jumătate și Buzărin, am plecat cu întreaga echipă la GSP. De unde am urmărit evoluția ProSportului cu atenție, uneori cu invidie profesională și niciodată, sub cuvânt de onoare, cu dușmănie. De înțeles deoarece nu poți urî ceva ce-ai creat și în care ai investit o fărâmă din sufletul tău.

Nu pretind că, trecând la Gazetă, am murit de dragul ProSportului și l-am iubit la nebunie. Nu, însă l-am considerat ce a și fost, un ziar decent, de calitate. L-am respectat ca pe un concurent serios și am ținut permanent cont de el. De luminile și de umbrele lui.

Surpriză de proporții în handbalul masculin! Echipa cu cei mai mulți români n-are nevoie de Legea Novak și schimbă ierarhiile în „Liga Zimbrilor”: „Creștem de la o etapă la alta”

13:09

Ce se întâmplă cu maşina primită de Mihaela Cambei de la Ion Țiriac, condusă până acum de tatăl sportivei, care e paznic şi tractorist

13:05

Mărturisesc că decizia lui Adrian Sârbu de a-l transforma în suplimentul săptămânal al Ziarului Financiar m-a prins nepregătit. Circula zvonul, dar am sperat că el nu se va adeveri, că Adrian Sârbu va găsi soluții pentru a nu duce cotidianul de sport de pe hârtie în digital. N-a vrut ori n-a putut, înclin mai degrabă spre prima variantă, de-acum contează mai puțin. Istoria s-a scris. Pe mine însă, care am învățat meserie pe print și care nu-mi imaginam că-mi voi încheia cariera altfel, această răsturnare de situație mă pune pe gânduri, ba mă și sperie. Stingher și neputincios, realizez că asist la dispariția unei epoci. Dacă nu chiar la sfârșitul unei lumi care obișnuia să-și înceapă zilele bând o cafea și răsfoind un ziar. Personal, mi-e teamă că nu vom câștiga, ci că vom pierde, dar pe cine interesează nostalgiile unuia sau ale altuia? Să nu ne mai amăgim, pe nimeni!